Lumea în care trăim e plină de imagini. Vizualul se află aproape peste tot: pe stradă, la locul de muncă, în localuri, în spațiul public, în casele noastre sau pe rețelele de socializare. Unele imagini sunt utile, reproducând picturi celebre, oferindu-ne peisaje deosebite pe care niciodată nu le-am fi putut vedea, îmbogățindu-ne cumva. Altele sunt acolo doar pentru a fi, iar multe dintre ele ne poluează cu adevărat ochii și sufletele.
ÃŽn acest amalgam vizual, ne întâlnim uneori cu icoana. ÃŽn bisericile în care pășim mai des sau mai rar, destul de rar în sălile de clasă din È™coli, în saloanele de spital, în cabinetul unui medic mai credincios… Icoana stă acolo smerită, tăcută, aÈ™teptând să fie privită, atinsă, rugată. Pare a se pierde în uriaÈ™ul val de imagini, dar nu dispare ca o fotografie obiÈ™nuită, pentru că icoana nu este o simplă imagine, chiar dacă, din punct de vedere tehnic, ea este o modestă reproducere. Icoana este imaginea unui om desăvârÈ™it.
Nu știu câți dintre noi ne-am pus întrebarea: cum ar arăta o lume fără icoane? Cum ar fi acea lume în care să nu vedem decât cele obișnuite, în care imaginea ar reproduce la nesfârșit universul material în care trăim? Dacă ne punem această întrebare și mai avem puțină credință în suflet, ne dăm seama cu ușurință că icoana nu este un obiect obișnuit, o poză oarecare.
Și totuși cu multe veacuri în urmă, s-a încercat distrugerea tuturor icoanelor, din case și din biserici și de peste tot. Curentul iconoclast a izvorât chiar în sânul Bisericii Ortodoxe, ca o erezie ce a făcut să curgă mult sânge. După martiriul creștinilor provocat de păgâni în primele secole, atunci, în secolul al VIII-lea, s-a murit pentru icoane. Atât de prețioase erau icoanele în ochii creștinilor de atunci încât acele icoane pictate pe lemn sau pe pereții bisericilor au fost singurul motiv pentru care mulți dintre ei și-au dat viața.
Și iată că azi, datorită acelui curaj și acelei iubiri nemărginite pentru icoana ortodoxă, în lumea noastră mai există aceste porți către Împărăție. Pentru că, trebuie să o spunem convinși, icoanele nu sunt simple imagini. Icoanele ne arată nu numai cum au fost sfinții zugrăviți în ele, ci ne înfățișează chipul lor din Împărăție, firea umană îndumnezeită. Cine a văzut chipul Maicii Domnului într-o icoană pictată, a văzut-o pe Ea însăși, a văzut iubirea maternă prin excelență, care radiază atât către Pruncul smerit din brațele ei, cât și către cei ce o privesc, către umanitatea întreagă.
Câți dintre noi nu simțim mângâierea icoanei? Bucuria care se trezește în inimile acoperite de păcat, la privirea unei icoane, este semnul trimis de sfânt din lumea celor cu adevărat vii. De acolo vine răspuns la cererile noastre, de acolo vine tăria și nădejdea celui ce se roagă.
Și totuși, în lumea noastră, pare a nu mai fi loc pentru icoană. Încet-încet, din spațiul public românesc, ea este alungată. Nu este cazul să pomenim ce se întâmplă în Occident. Românul modern însuși o vede tot mai rar. Cu icoanele care dispar din școli și de la locul de muncă, din case și din suflete, dispare speranța, dar o face smerit, fără zgomot, ca sfinții care nu se împotriveau să fie alungați din cetățile în care voiau să aducă Vestea cea bună.
Soluția nu este pentru toți, ci pentru fiecare. Cu fiecare om care atârnă pe pereții casei o icoană, cu fiecare copil care se roagă la o iconiță înainte de test, cu fiecare cruce cu care o mamă își pecetluiește copilul ce pleacă la școală, se face loc pentru icoană în viața noastră. Și cu ea vine lumea bucuriei, a păcii și a dragostei, lumea lui Dumnezeu.
Marius Isbășoiu,
pictor iconar
